Erau oameni care veneau la el după ani de căutare — psihologi, teologi, muncitori, mame care nu mai puteau. Veneau cu întrebări pe care nu îndrăzneau să le spună nici în spovedanie, cu rușini ascunse și cu lacrimi strânse de mult. Și el îi primea simplu, uneori cu o glumă, întotdeauna cu o bunătate care nu judeca. Nu promitea că totul va fi ușor. Dar nici nu lăsa pe nimeni să plece cu inima mai grea decât a venit.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul — canonizat în 2015 de Patriarhia Ecumenică — a trăit între 1924 și 1994, fără să caute faima. A fugit de ea, de fapt. Și cu toate acestea, numele lui a ajuns în inimile a milioane de creștini ortodocși, inclusiv în România, unde cuvintele lui circulă de la om la om ca niște daruri mici și prețioase.
Un copil din Capadocia, un monah pe Athos
S-a născut Arsenios Eznepidis, la Farasa, în Capadocia — chiar în ultima zi înainte ca satul său să fie evacuat. Preotul care l-a botezat, părintele Arsenios, i-a dat propriul său nume. A crescut în Grecia, a trecut prin al Doilea Război Mondial ca soldat de transmisiuni, a văzut ce înseamnă moartea de aproape. Dar nu aceasta l-a format cel mai mult — ci rugăciunea pe care o purta din copilărie, firesc, ca pe o respirație.
La douăzeci și doi de ani a început să caute monahismul. Nu imediat, nu fără ezitări. A trecut prin câteva comunități, a vrut să rămână în lume ca să nu-și lase familia singură. Dar ceva în el știa unde îi e locul. A ajuns pe Muntele Athos. Și acolo a rămas, cu scurte perioade la Sinai și la Stomion, până la moarte. A trăit în chirii mici, cu puțin, cu rugăciune multă. Nu a scris tratate. Nu a ținut conferințe. Dar oamenii au început să vină la el — mai întâi câțiva, apoi sute în fiecare an.
„Dumnezeu ne iubește cu toate slăbiciunile noastre”
Dacă ar trebui să rezum mesajul Sfântului Paisie în câteva cuvinte, ar fi acestea: Dumnezeu nu așteaptă să fii perfect ca să te iubească. Te iubește acum, cu căderea ta, cu oboseala ta, cu tot ce ți-e rușine.
Suna simplu. Dar mulți oameni care veneau la el purtau exact opusul acestei convingeri. Credeau că sunt prea păcătoși pentru rugăciune, că nu merită să fie ascultați, că Dumnezeu s-a săturat de ei. Sfântul Paisie nu le dădea răspunsuri elaborate. Le povestea. Le spunea cu umor câte ceva despre propria sa nerăbdare, despre momentele când și el greșea. Și oamenii respirau. „Dacă nici el nu e desăvârșit, poate și eu mai am loc.”
Aceasta era înțelepciunea lui: nu să coboare ștacheta, ci să arate că ștacheta nu e acolo unde o plasăm noi din orgoliu sau din deznădejde. E mai sus și mai blândă în același timp.
Sfinția care râdea
Cei care l-au cunoscut povestesc despre umorul lui. Era un om care râdea — nu râsul superficial al cuiva care evită greutatea, ci râsul celui care a trecut prin greutate și a ieșit cu bucurie de cealaltă parte.
Odată a venit la el un tânăr convins că e bântuit de demoni, că tot ce merge prost în viața lui vine de acolo. Sfântul Paisie l-a ascultat cu răbdare și i-a spus blând, în spiritul lui caracteristic: „Băiete, nu te ocupi tu prea mult cu diavolul? Ocupă-te cu Hristos, că e mai bun la treabă.” Readucerea atenției la Cel care vindecă, nu la cel care rănește — aceasta era metoda lui.
Această simplitate era rodul unei mari adâncimi. Oamenii simpli sunt adesea superficiali. Sfântul Paisie era simplu ca apa izvorului — limpede, proaspăt, esențial.
Ce luăm noi, cei din lume, din viața lui
Nu suntem monahi. Nu trăim pe Athos. Dar câteva lucruri din viața Sfântului Paisie se pot traduce firesc în zilele noastre:
- Rugăciunea scurtă, din inimă, valorează mai mult decât cea lungă din obligație. El însuși spunea că Dumnezeu nu numără cuvintele. Se uită la inimă. Dacă nu poți rosti un canon întreg seara, rostește o rugăciune cu adevărat — Dumnezeu aude.
- Nu transforma credința în perfecționism. Mulți creștini se descurajează pentru că nu se ridică la standardele pe care și le-au impus singuri. Sfântul Paisie era blând cu sinele tocmai pentru că era blând cu ceilalți. Cele două merg împreună.
- Bucuria e un semn duhovnicesc. Nu fericirea constantă, care e o iluzie. Bucuria adâncă, cea care nu dispare nici în necaz — o trăia, o răspândea și o oferea gratuit oricui venea cu inima deschisă.
Sfântul Paisie a murit pe 12 iulie 1994. Trupul lui se odihnește la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul din Suroti, Grecia. Dar cuvintele lui — și mai ales duhul lui — sunt vii. Mii de oameni îl simt în rugăciunile lor, în momentele când nu mai știu ce să facă și aud dintr-odată, din undeva lăuntric: Liniștește-te. Dumnezeu te are în vedere.
Întrebări frecvente
Când este ziua de prăznuire a Sfântului Paisie Aghioritul?
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul este prăznuit pe 12 iulie, dată stabilită de Patriarhia Ecumenică la canonizarea sa din 2015. În România, ziua lui este marcată cu slujbe în numeroase parohii și mănăstiri care îl cinstesc în mod deosebit.
A scris Sfântul Paisie cărți?
Da. Principala sa operă este seria de șase volume „Cuvinte duhovnicești”, apărută după moartea sa pe baza convorbirilor înregistrate și notate de cei din jur. Aceste cărți sunt traduse și în română și se găsesc în librăriile cu profil religios din întreaga țară.
De ce este Sfântul Paisie atât de iubit în România?
Românii au o legătură specială cu el din mai multe motive: simplitatea și căldura cuvintelor sale, apropierea de modul în care credința ortodoxă e trăită în popor și numeroasele mărturii de ajutor duhovnicesc pe care oameni de toate vârstele le-au primit prin rugăciunile lui. El nu vorbea de sus. Vorbea de lângă tine.
