Există cărți care se citesc și există cărți care te citesc pe tine. Rugăciuni pe malul lacului, scriere a Sfântului Nicolae Velimirovici, episcop de Ohrid și Jicea, aparține celei de-a doua categorii. Scrisă pe malul Lacului Ohrid — acea întindere de ape a cărei limpezime oglindește cerul cu o fidelitate aproape liturgică — această lucrare nu este un tratat teologic și nici un îndreptar didactic. Este însuși sufletul unui sfânt în dialog nemijlocit cu Dumnezeu.
Sfântul Nicolae (1880–1956), supranumit „Hrisostomul sârbilor”, a trăit o viață plină de suferință și de har: episcop înlănțuit, prizonier în lagărul nazist de la Dachau, exilat în America, și totuși om al rugăciunii neîntrerupte. Canonizat de Biserica Ortodoxă Sârbă în 2003, el rămâne unul dintre cei mai profunzi scriitori duhovnicești ai secolului al XX-lea.
O carte care se citește în genunchi
Rugăciuni pe malul lacului sunt o serie de rugăciuni-meditații adresate direct lui Dumnezeu, în care autorul cuprinde toată taina vieții omenești: frumusețea creației, suferința, moartea, iubirea, ispita, pocăința, recunoștința. Sfântul Nicolae nu scrie despre rugăciune — el se roagă efectiv, iar cititorul este luat, aproape fără să vrea, în ritmul acestei rugăciuni.
Această calitate rară vine din faptul că Sfântul Nicolae înțelege rugăciunea nu ca o obligație de împlinit, ci ca pe o respirație a sufletului. Psalmistul spunea: „Ca cerbul care dorește izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Ps. 41:1). Această sete — nu teama, nu datoria — este izvorul din care se adapă fiecare pagină a cărții. De aceea ea poate fi citită de oricine, indiferent de starea duhovnicească: deopotrivă de cel care se roagă de zeci de ani și de cel care abia învață să îngenuncheze.
Lacul ca oglindă a sufletului
Nu este întâmplător că aceste rugăciuni s-au născut pe malul unui lac. Apa liniștită, care reflectă fără să deformeze, este în tradiția patristică un simbol al minții curățite prin rugăciune. Sfântul Vasile cel Mare vorbea despre sufletul limpezit ca despre o oglindă în care se poate vedea chipul lui Dumnezeu. Lacul Ohrid devine astfel, în scrierile Sfântului Nicolae, un al doilea altar — nu înlocuind biserica, ci prelungind-o în creația lui Dumnezeu.
Natura nu este pentru Sfântul Nicolae un simplu decor. Ea vorbește. Fiecare val, fiecare noapte cu stele, fiecare zorii care se ivesc sunt litere dintr-o scrisoare pe care Creatorul o trimite necontenit omului. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Ps. 18:1). Această sensibilitate față de creație, departe de a fi un romantism vag, este adânc înrădăcinată în teologia ortodoxă a energiilor divine necreate: Dumnezeu nu este absent din lume, ci prezent și lucrător în ea, prin har.
Ce ne învață aceste rugăciuni astăzi
Trăim într-un timp al zgomotului interior. Mintea care nu se odihnește a devenit o descriere a omului contemporan, nu o excepție. Tocmai de aceea, rugăciunile Sfântului Nicolae au o putere terapeutică aparte: ele încetinesc, adâncesc, readuc omul la sine.
Sfântul Nicolae ne arată că rugăciunea autentică nu este niciodată evadare din realitate, ci transfigurarea ei. El se roagă pentru dușmani cu aceeași ardoare cu care se roagă pentru cei dragi, aducând înaintea lui Dumnezeu bolile trupului, ispitele minții, neputințele voinței — fără să le ascundă, fără să le cosmetizeze. Este tocmai sinceritatea aceasta brută, neacoperită, care face din aceste rugăciuni o școală a pocăinței.
Glasul profetic al rugăciunii — acel strigăt al sufletului care nu tace indiferent de împrejurări — se regăsește și în mărturiile altor sfinți, precum glasul care nu a tăcut niciodată al Sfântului Ioan Botezătorul, arătând că rugăciunea nu este monolog, ci strigăt care cheamă și răspuns care vine.
Dacă nu ai citit încă Rugăciuni pe malul lacului, îți propun să o iei nu ca pe o lectură, ci ca pe un exercițiu duhovnicesc: câte o rugăciune pe zi, dimineața, înainte de a deschide telefonul. Vei descoperi că Sfântul Nicolae nu a scris pentru veacul al XX-lea — a scris pentru tine, acum, în această dimineață. „Cel ce se roagă, stă înaintea lui Dumnezeu” — și în fața Celui nemărginit, nici un suflet nu rămâne același.
