Există o prejudecată veche față de Toma. Îl numim „cel necredincios” și, fără să vrem, îl judecăm un pic — ca și cum îndoiala lui ar fi fost o slăbiciune de care ar trebui să ne fie jenă. Dar dacă privim mai atent la omul acesta, la felul în care a vorbit, unde a murit și ce a rostit în clipa decisivă, vedem cu totul altceva.
Cine era Toma înainte de întâlnirea cu Hristos
Toma era pescar din Galileea. Numele lui, în aramaică, înseamnă „geamăn” — de aceea Evanghelia după Ioan îl numește uneori și Didim. Era unul dintre cei Doisprezece, dar apare de puține ori în texte și totuși, de fiecare dată, lasă o urmă adâncă.
Există o scenă pe care mulți o trec repede. Iisus voia să meargă în Iudeea, acolo unde stânca urii era deja ridicată împotriva Lui. Ucenicii ezitau. Și atunci Toma a zis, simplu: „Să mergem și noi să murim cu El” (Ioan 11, 16). Nu sună a om fricos. Nu sună nici a om cu credință de paradă. Sună a om care iubea cu adevărat și era pregătit să plătească prețul.
Tot el este cel care, la Cina cea de Taină, a îndrăznit să întrebe ceea ce probabil gândeau toți: „Doamne, nu știm unde mergi; cum putem ști calea?” (Ioan 14, 5). Răspunsul lui Hristos — „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” — este unul dintre cele mai cunoscute versete ale creștinătății. Și a venit ca răspuns la o întrebare sinceră a lui Toma.
Seara în care Toma lipsea
După Învierea Domnului, în duminica aceea de taină, când Hristos a intrat prin ușile încuiate și S-a arătat ucenicilor, Toma nu era acolo. Evanghelia nu ne spune de ce — poate rătăcea singur cu durerea lui, poate plânsese atâta că nu mai putea sta în grup. Când ceilalți l-au găsit și i-au spus „L-am văzut pe Domnul!”, răspunsul lui a rămas în conștiința creștinătății timp de două milenii:
„Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (Ioan 20, 25)
Generații întregi au citit asta ca pe un eșec. Eu cred că era, de fapt, o onestitate rară. Toma nu voia să se consoleze cu o veste bună dacă vestea nu era adevărată. Nu voia o credință de a doua mână, luată de la alții fără să o trăiască el însuși. Voia să știe cu toată ființa lui.
Opt zile mai târziu
Hristos S-a întors. De data aceasta, Toma era acolo. Și cuvintele Mântuitorului nu au fost de reproș — au fost o invitație caldă: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele; și adu mâna ta și o pune în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios.”
Toma nu a mai avut nevoie să atingă. Vederea a ajuns. Și ceea ce a rostit în clipa aceea este poate cea mai densă mărturisire de credință din tot Noul Testament: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Nu o simplă recunoaștere. O proclamare. Un om care, trecând prin îndoială, a ajuns la o certitudine mai adâncă decât cei care nu s-au îndoit niciodată.
Hristos a adăugat: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut.” Nu a spus că Toma a greșit. A deschis ușa spre o altă treaptă a credinței — credința celor care vin după, care nu au văzut cu ochii trupești, dar iubesc.
Cel care a mers mai departe decât toți
Tradiția Bisericii și scrierile patristice păstrează un detaliu care merită reținut: dintre toți apostolii, Toma a propovăduit cel mai departe. A dus Evanghelia în Persia și, de acolo, mai adânc spre răsărit — în nordul Indiei și până în sudul subcontinentului. A întemeiat comunități creștine care există și astăzi, fără întrerupere, de aproape două mii de ani. Creștinii din Kerala și Tamil Nadu se numesc, cu mândrie, „creștinii Sfântului Toma”.
A murit martirizat în jurul anului 72 d.Hr., la Mylapore, aproape de Chennai, străpuns de sulițe pentru credința pe care o propovăduise. Omul care ceruse dovezi a ajuns să dea cea mai mare dovadă: viața lui.
Ce ne spune Toma nouă, azi
Trăim într-o vreme în care îndoiala e adesea mascată sau, dimpotrivă, purtată ca un steag. Toma ne arată o a treia cale: să duci îndoiala la Hristos. Nu să fugi de ea, nu să te prefaci că nu există — ci să o pui înaintea lui Dumnezeu și să aștepți cu inima deschisă.
Sfântul Ioan Gură de Aur scria că necredința lui Toma a fost, paradoxal, spre folosul nostru al tuturor — pentru că prin îndoiala lui avem astăzi mai multă certitudine. El a pus mâna acolo unde noi nu putem, și a mărturisit pentru toți.
Există momente în viața oricărui creștin în care rugăciunea pare goală, în care cerul pare tăcut, în care îndoiala vine nu din răutate, ci din durere sau oboseală. Toma ne spune că Hristos nu se supără pe întrebările sincere. Vine prin uși încuiate. Trece prin ziduri de suferință. Și se întoarce chiar și pentru cel care a lipsit duminica trecută.
Pomenirea Sfântului Apostol Toma se face pe 6 octombrie. Dar mai ales se face în fiecare seară când un suflet cinstit Îi spune lui Dumnezeu: „Nu înțeleg pe deplin. Dar rămân.”
Întrebări frecvente
De ce îl numim pe Toma „necredinciosul”, dacă nu a fost un apostat?
Denumirea vine din traducerea clasică a cuvântului grecesc apistos, care înseamnă mai degrabă „cel care n-a crezut în acel moment” decât „necredincios” în sensul de adversar al credinței. Toma a rămas cu ceilalți apostoli și a mărturisit imediat ce L-a văzut pe Hristos Cel Înviat. Îndoiala lui a fost de moment, nu o respingere definitivă, și tocmai de aceea nu e judecată aspru nici de Părinții Bisericii.
Există comunități creștine fondate de Apostolul Toma?
Da. Tradiția Bisericii și dovezile istorice atestă că Apostolul Toma a propovăduit în India, întemeind comunități creștine în Kerala și Tamil Nadu. Acești creștini se numesc „creștinii Sfântului Toma” și există fără întrerupere de aproape două mii de ani — una dintre cele mai vechi comunități creștine din lume, anterioară multor Biserici din Europa.
Ce înseamnă pentru un creștin să treacă prin perioade de îndoială?
Îndoiala nu este neapărat un semn al pierderii credinței — poate fi o etapă de adâncire a ei. Sfinții Părinți recunosc că sufletul trece prin perioade de uscare duhovnicească și de căutare intensă. Important este să nu fugi de Dumnezeu în acele momente, ci, la fel ca Toma, să rămâi în comunitate, să continui să te rogi chiar și când nu simți nimic și să aștepți cu răbdare întoarcerea luminii.
